Fiecare dintre noi poate lasa ceva remarcabil in urma sa, demn de a fi transmis generatiilor urmatoare. Nimeni nu poate fi perfect, dar aportul benefic al fiecaruia poate conta mult.
Despre generalul Nicolae Tataranu s-au scris multe. Imi amintesc, adolescent fiind, la lansarea unei carti a lui Haralamb Zinca, timid am intins cartea autorului pentru autograf.
Se pregatea sa scrie, neridicandu-si privirea, m-a intrebat cum ma cheama. Am raspuns: Nicolae Tataranu. Si-a ridicat privirea, m-a privit adanc si mi-a spus: Tinere sa fii mandru de stramosii tai!
Citind cartea, am descoperit pasaje in care se facea referire la unchiul tatalui meu, generalul Nicu Tataranu.
Mos Nicu, asa cum il pastrez in amintiri, a fost atasatul militar al Romaniei la Paris, Madrid si Bruxelles, in perioada interbelica, ocupand si in tara functii de prim rang. (vezi aici)
Cateva ganduri pastrate in cartea sa “Acum un sfert de veac”, scrisa in pragul celui de-al doilea razboi, care consider ca merita stiute de tinerii care isi doresc real sa se implice in readucerea Romaniei la locul pe care il merita:
- Cand viata m-a invatat singura s’o cunosc, simtamintele si gandurile s’au cristalizat si in drumul catre maturitate, am inteles multe, peste care in tinerete treceam usor. Mai intai am inteles ca solutia impacarii cu lumea si cu tine insusi este sa-ti faci datoria acolo unde soarta te aseaza. Apoi nu trebuie sa astepti rasplata, nu e nevoie sa-ti trambitezi faptele, caci daca ele au fost cu adevarat vrednice de luat in seama, vor vorbi singure.
- Sunt unele firi contemplative, care iau viaţa aşa cum vine ea. Copleşite de împrejurări se resemnează, rămânând nepăsătoare la spectacolul acesta al lumii, căutând uneori o compensaţie în viaţa lor interioară. Un impuls pornit din cele mai adânci colţuri ale fiinţei mele, m’a îndemnat însă întotdeauna să rup lanţurile ce mă ţintuesc într’un fel sau altul, oprindu-mă din calea spre care am simţit că mă atrage destinul.
- In timpul acela petrecut în spital, în nemişcare şi reflexiune, s’a născut şi s’a făcut tot mai vie dorinţa mea de a lucra cu toate puterile sufletului, la locul unde voi fi pus cu timpul, pentru îndreptarea celor rele şi înălţarea a tot ceia ce voi găsi bun. Suferinţa îmi dădea o stare de idealizare şi dorinţă de acţiune.
- Acolo am fost imediat aruncaţi într’o celulă leproasă şi umedă destinată criminalilor de rând. Trântiţi pe paie, în întunecimea sinistră şi cu hârdăul murdăriilor alături, reflectam la soarta noastră. In acea groaznică celulă am stat 35 de zile, acest timp alcătuind pentru noi o foarte interesantă experienţă. Am părăsit toate obiceiurile plăcute de odinioară şi între pereţii mucegăiţi făceam reflexiuni asupra vieţii. Gândurile nu ne erau tulburate de nici un lucru mărunt iar şobolanii scârboşi şi obraznici ne priveau de prin colţuri. Mirosul „sui generis“ din celula neaerisită era oribil. Cu vremea au apărut pe noi şi păduchii, însoţitorii de totdeauna ai mizeriei, astfel încât trăiam viaţa de puşcărie din plin.
- Acest om era un înţelept. Ne-a primit cu bucurie şi cu dragoste de părinte. Fiu al naturii şi trăind numai în mijlocul ei, ajunsese la o mulţumire sufletească deplină. Işi petrecea viaţa în chipul cel mai filosofic. Dorinţele lui erau tare puţine: să aibe ce mânca atât cât să-şi ţină zilele, să aiba un suman bun de vreme rea, să nu taie nimeni pădurea şi să fie lăsat în pace acolo în coliba lui. Seninătatea fiinţei sale, vigoarea trupului său de moşneag bine păstrat pe umerii căruia cădeau plete argintii, cadrul în care trăia, ne arătau foarte bine zădărnicia frământărilor noastre din lumea uneori atât de complicată.
- Deja, în faţă se zăreau munţii pe cari aveam să-i trecem. Pale de nouri luminate de asfinţitul roşiatic, treceau încet una după alta, spre apus. Incepem să urcăm. Am avut atunci senzaţia unui început fericit. Ne apropiam deci. Nădejdea caldă se scobora în sufletul meu. Eram plin de curaj şi m’am oprit deodată strigând din tot sufletul tovarăşilor mei: „Noroc băeţi! Să ne ajute Dumnezeu!“ Ne-a străbătut un fior de emoţie puternică.
- In liniştea dumnezeiască a muntelui, o adiere pribeagă aduse un miros de răşină ca un oftat uşor al sufletului muntelui. In contemplare ne purtam privirile peste măreţia dimprejur, peste toată întinderea fără margini a pădurilor şi crestelor cu atâtea frumuseţi neştiute. Simţeam cum sufletul îmi sporeşte şi cum făptura mi se luminează. Au fost clipe în care m’am deprins de lutul neînsemnatei noastre fiinţe. Aşi fi trăit aci toată viaţa, dar destinul ne chema pe calea sa.
- Voiam să strigăm bucuria noastră imensă întregului front, dar nu puteam, eram prea copleşiţi de clipa aceia. Lacrămi calde de bucurie, curgeau din belşug. Clipele trăite atunci au spălat toate suferinţele îndurate. Indârjirea cu care mersesem mereu, ne-a adus la izbândă şi atunci când visul nostru se înfăptuia, eram într’o stare de exaltare. Ne crescusera aripi. Intr’o clipă am uitat şi de suferinţe şi de foame şi de toate.
- Când soldatul ştie că şeful lui a făcut cutare sau cutare act de bravură — povestea se răspândeşte din gură în gură — îl urmează orbeşte. Numai aşa s’au putut înscrie în cartea neamului multe pagini glorioase şi desigur, la nevoie, se vor mai scrie şi altele.
- Primul ministru al Ţărei, Ionel Brătianu, aflând trecerea frontului, m’a chemat ca să audă povestirea fugei. Cu toata răceala aparentă, se vedea din privirea lui profundă, bucuria că fiii ţărei necăjită în acea vreme, dădeau mereu dovadă că în pieptul lor bătea o inimă plină de dragoste de Ţară. M’a făcut să pricep că existenţa neamului — veşnică şi măreaţă — este ţesută din suferinţele şi sacrificiile intereselor tuturor fiilor săi.
- După aceasta, Majestatea Sa Regele Ferdinand a binevoit şi Ea să mă cheme. M’am dus la Ghidigeni unde era Cartierul Majestăţei Sale şi am pătruns cu emoţiune în castelul Crisoveloni. Majestatea Sa Regele, îngândurat şi slăbit de grijile ţărei, m’a primit cu bunăvoinţă şi a ascultat cu mult interes peripeţiile prin care trecusem, manifestându-şi bucuria că în cele din urmă învinsesem. Alteţa Sa Regală Principele Carol m’a îmbrăţişat. Ce răsplată putea să fie mai mare decât aceasta? După chinurile din puşcăria Ploeştilor, după viaţa din colibele părăsite din munţi, şedeam lângă Regele Ţărei! Amintirea acelor clipe m’a urmărit, mulţumindu-mă pentru toată viaţa. Au trecut de atunci mulţi ani şi multe lucruri pieritoare s’au dus. Timpul care poetizează acţiunile făcând să dispară amănuntele, s ’a însărcinat de la sine să-mi arate după un sfert de veac, că aceia ce a fost în adevăr nepieritor şi de preţ, a fost numai sufletul care ne-a dat putinţa să ne desprindem de lut, dăruindu-ne în întregime neamului nostru.