Multumesc!

La multi ani fiecareia si fiecaruia nascut pe 29 noiembrie. Doresc in aceasta zi speciala sa va ofer,dragii mei, o poveste despre iubire si daruire.

Indiferent de abordare, „multumesc“ este raspunsul fiecaruia la o experienta traita. Seara, cand imi analizez ziua, trecand-o rapid în revista, inchei prin a multumi. Dimineata multumesc celor care mi-au vegheat somnul, dar si pentru lectiile si incercarile zilei ce urmeaza, indiferent de cum vor fi ele, și niciodată nu traiesc cu asteptarea de a fi recompensat.

Asa ca doar un simplu „Multumesc!“

Cand l-am intalnit pe Mihai aveam cativa anisori.

Alergam descult pe islaz, incercand sa ma tin dupa ceilalti. Nu întelegeam prea bine lumea in care alesesem sa vin. Ne bucuram de jocul turca, baba oarba, sau alergam dupa o minge facuta din carpe pe care, mic fiind, rar apucam sa pun piciorul. De tata stiam ca emana iubire și caldura atunci cand era în jurul meu. Stiam printr-o legatura tainica de blandetea cu care o mangaia pe mama atunci cand eu inotam în pantecul ei. Imi transmitea speranta lui pentru vremuri mai bune, pregatindu-ma astfel pentru venirea pe lume.

Figura sa imi zambeste doar dintr-o poza de la nunta lui cu mama. Nu mi-l amintesc ca figura, dar iubirea pe care mi-a lasat-o atunci cand a plecat pe front m-a protejat si hranit  toată viata.

Mama incerca sa-si ascunda greaua experienta a “plecarii” tatei prin zambete greu muncite si multa stapanire. Singura fiind, era și mama și mamica, dar, neavand alternativa, tinea si locul tatei.

Nu intelegeam atunci daca mama a fost capabila sa lase sufletul tatei sa plece sau frica ei de singuratate si greutatea de a ma creste o faceau sa se agate de imaginea lui. Cert este ca si atunci cand am inteles ca tata nu se mai intoarce din „calatoria sa“, eu tot i-am simțit iubirea.

Bunica era un stalp de siguranță in familia noastra si, ajutata de mama, duceau greul.

Bunicul era invalid din primul razboi. Avea un picior din lemn, iar palma lui dreapta doar doua degete. Imi amintesc cum reușea sa taie lemnele, dar si mirosul greu al  mahorcii pe care inainte de a o aprinde o rasucea in ziar, facandu-si singur tigari. Cel mai mult isi petrecea timpul inconjurat de copii, spunandu-le povesti si invatandu-i a scrie si a citi. A „plecat“ si el la foarte putin timp după terminarea razboiului.

Satul în care traiam era retras fata de linia frontului, dar destul de aproape pentru a auzi cateodata zgomotul surd al obuzelor. Din cand in cind priveam pe cer avioane care prevesteau lacrimi. Drumul catre biserica continua spre poalele dealului si se pierdea in padurea deasa ce urma coasta. Rar intram cu copiii in padure, poate ceva mai des in perioada cand apareau fructe sau ciuperci. Inaltimea copacilor ma impresiona, iar desimea ei imi inspira o stare de respect, dar si de teama.

Din joaca sau nu, voit sau nu, in acea zi, impreuna cu mai marii cetei noastre, ne-am afundat in padure. Am inceput sa alergam, apoi am jucat pitulusul. Cert este ca la un moment dat chiar m-am ratacit. Eram prea mic sa stiu ca muschiul pe copaci creste spre nord sau ca soarele apune spre vest. Eram insa increzator ca voi gasi drumul spre casa. Copacii imi aratau binevoitori drumul cu bratele lor, dar repede am inteles ca in bunatatea lor erau toti la fel, asa incat probabil ma invarteam in cerc. Pentru o clipa am simtit frica, dar in secunda urmatoare o caldura speciala m-a cuprins. Era un sentiment de bine, asa cum numai iubirea tatei ma facea sa simt. Am avut impresia chiar ca o umbra s-a furisat in fata mea si, cu toate ca m-as fi putut speria de acea naluca, am prins curaj. Am luat-o in acea directie. Imi doream atat de tare sa ajung la mama, incat nici nu realizam ca ma afundam si mai rau in desisul padurii. Si totusi ceva ma atragea sau ma impingea in acea directie.

Odata cu seara s-a asternut si o liniste incredibila. Disparuse orice ciripit de pasare si singurele zgomote pe care le auzeam erau ale pasilor mei si ale batailor inimii. Am calcat pe o creanga care a trosnit si in aceasi clipa un fir rece de apa mi-a brazdat spatele. Trosnetul crengii s-a contopit cu un vaiet stins. Era prima data cand auzeam durerea unei crengi care se rupe. Am intepenit de frica. Si totusi repede caldura iubirii m-a inconjurat. Stateam locului si am auzit din nou vaietul.

Dar eram nemiscat. M-am uitat in jur si am vazut o movila pe pamant langa un copac. Movila vorbea cu mine. Greu de spus cum am gasit curajul de a ma apropia. Apoi am vazut ca movila se misca. Parca dintr-o poarta de lumina o voce extrem de familiara mie m-a imbarbatat, spunandu-mi ca pot fi de ajutor. M-am apropiat si am realizat ca era un om. Pare poate ireal cum un manzuc de catva anisori poate gasi atata curaj, daruire si iubire pentru a trai momentul.

Da! era un barbat ghemuit, contorsionat. Avea uniforma militara sau mai bine zis ce mai ramasese din ea. Nu se prea misca, dar era destul de lucid. Vorbea intr-o limba ciudata.

M-am aplecat langa el si tot ce aveam in fata ochilor era tata ranit care cerea ajutor.

Avea o figura luminoasa, blanda si impacata. Simteam o caldura extraordinara emanand din acel om, cu toate ca mana de care il apucasem era rece gheata. Vorbea din ochi si il intelegeam. A luat un bat cu cealalta mana si a inceput sa scrijeleasca  pe pamant  un desen care arata un rau, un avion, un copac si cateva case. Mi-a aratat catre el si apoi avionul, apa si copacul, aratand cu degetul ca ne aflam acolo, si apoi casele care erau satul. L-am mangaiat pe mana si am inceput sa vorbesc repede, spunandu-i o gramada de lucruri pe care cred, poate, că nici eu nu le intelegeam. Mi-a aratat desenul cu casele si mi-a aratat directia in care sa o apuc.

Am luat-o la goana si nu-mi amintesc daca intr-o clipa sau doua am ajuns in fustele mamei. Plangeam amandoi probabil, fiecare pentru propriile motive. Am primit portia de mamaliga si am fost trimis la culcare dupa baia din copaie.

M-am asezat in patul de langa vatra sobei. Imaginea omului din padure ma urmarea, iar eu nu-mi gaseam curajul sa vorbesc. Dimineata am pus intr-o traistuta o coaja de mamaliga si un cartof copt in spuza, cativa hribi uscati si apa intr-o gamela veche. M-am furisat prin fundul gradinii sa nu ma vada nimeni si am rupt-o la goana spre padure. Nu aveam pace deloc ca nu spusesem mamei de omul din padure, asa ca ma grabeam sa vad daca il mai gasesc. Era acolo. Ma astepta. Stia ca ma voi intoarce. I-am intins gamela pe care a baut-o dintr-o inghititura. Ii era tare sete. Atunci am observat ca hainele sale erau pline de sange. I-am intins mamaliga si cartoful si el mi-a zambit. A luat ceva de langa el si mi-a intins. Era o hartie in care era ceva maro. Mi-a aratat ca pot sa mananc. Curios am atins bucata de buze si am mirosit-o. Avea un gust ciudat amar, dar de fapt era dulce. „Socola“, mi-a spus, privindu-ma in ochi. Era destul de buna, dar de cu totul alta factura decat faina de malai pe care bunica o cocea in ceaun.

Mi-a aratat ranile si mi-a spus “alcool”. Asta stiam. Toata ziua bunica il alerga pe bunicu’ cu vorbe prin curte, spunandu-i ca s-a saturat de respiratia lui de mahorca si alcool. L-am mangaiat pe obrazul tepos si am fugit acasa.

Nici n-am ajuns bine sa-mi trag sufletul si bunica m-a luat la intrebari unde am fost. Gasise urma mea pe pamant acolo de unde luasem hribii si vazuse si balta de apa pe care o facusem cand am umplut gamela. Cautam ochii mamei cu speranta ca ma va scoate din mainile bunicii. Ii purtam un mare respect si nu puteam adesea sa o privesc in ochi, mai ales ca stiam cate sotii fac.

Simtindu-mi emotia, l-a chemat pe bunicul, de care eram foarte apropiat, si ne-a spus:

 – Cred ca e o treaba intre barbati. Aveti mare grija de voi! Si aparent s-a intors la treburile ei.

Bunicul m-a ridicat pe genunchi si mi-a spus:

 – Hai, voinicule, ce ai sa-mi spui. Dintr-o rasuflare am spus tot, aratand cu mana spre padure.

A vorbit ceva cu bunica, care s-a intors in cateva minute cu o traista. Si-a luat carja si am pornit.

A durat mult pana am ajuns in padure. Nu pricepeam de ce nici mama nici bunica nu au plecat de acasa. Probabil ca eu si bunicul faceam o pereche care se potrivea mult mai bine sa mergem in padure decat o femeie cu un copil.

Am ajuns. S-a luminat cand l-a vazut pe bunicul. Nu intelegeam nimic din ce vorbea fiecare in legea lui, dar am inteles ca experienta bunicului din razboi era de mare folos. I-a spalat ranile si le-a dat cu rachie, apoi l-a legat cu niste carpe albe, rupte dintr-o camasa veche a tatei.

Bunicul mi-a spus ca trebuie sa asteptam seara pentru a merge acasa si ca il vom lua cu noi pe aviator. Mi-a spus ca il cheama Mihai. Sub paza intunericului, departe de riscanta privire a vecinilor am ajuns cu bine acasa. Nu voi uita niciodata sublima frumusete a tabloului format de bunicul si Mihai. Se sprijineau unul de celalalt, fiecare cu betesugurile sale, dar iubirea facea minuni, parca nascandu-se un alt om din partile intregi ale celor doi.

Mama si bunica asteptau pregatite. L-au intins imediat pe Mihai pe pat si i-au ingrijit ranile, de asta data cu apa fiarta pe plita, si apoi oblojindu-le cu frunze si prafuri facute de bunica din plante.

Mihai s-a refacut in cateva zile.

Imi amintesc ca folosea numai doua cuvinte: “buna ziua” cand ne vedea si “multumesc “mai tot timpul.

Dupa catva timp, la poarta gospodariei noastre a oprit o masina militara din care au coborat cativa soldati. L-au salutat pe bunicul, care purta la piept medaliile primite la terminarea razboiului de reintrgire a neamului, si l-au luat pe Mihai cu ei. Despartirea de Mihai a fost speciala, mi-a strans mana si in ochii lui am revazut aceasi caldura si lumina ce ma calauzise in padure spre el. A luat pozitia de drepti,  m-a salutat si a spus “Multumesc”. Apoi s-a uitat spre mama, i-a zambit si a imbratisat-o. Imi doream ca Mihai sa nu plece si sa ramana alaturi de mama…..

Mai tarziu am aflat ca Mihai era francez si numele lui era Michel.

                                                                   *

                                                                 *  *

Ianuarie 1996 m-a gasit intr-un peisaj alb in Franta. Eram in orasul Mulhouse, unde doream sa-mi implinesc visul de a vizita una din cele mai impresionante colectii auto din lume. Imi luasem reper turla unei biserici pentru a ajunge la muzeu. Curand insa strada s-a ingustat si casele apropiate nu-mi mai permiteam sa vad turla. Strazile erau foarte inguste, impleticindu-se printre casele vechi de sute de ani.

Pentru o clipa m-am simtit ratacit in aceasta increngatura de stradute si case. Din sens opus se apropia un barbat, sprijinindu-se in baston. Era dimineata si soarele il lumina din spate, creand un halou de lumina in jurul batranului. Ne-am apropiat si am inteles ca e trecut bine de 90 de ani. Avea un zambet cald, plin de blandete, asa cum numai iubirea tatei o avea asupra mea.

L-am salutat si mi-am cerut scuze ca il opresc pentru a-i cere o informatie despre muzeu.

M-a intrebat de unde sunt si i-am raspuns ca vin din Romania. S-a uitat la mine cu  ochi frumosi, dar intrebatori.

– Buna ziua! mi-a spus el.

– Sunteti roman, vorbiti romaneste? l-am intrebat.

Mi-a spus ca nu, dar ca stie doar doua cuvinte in romaneste: Buna ziua si Multumesc, si ca de Romania il leaga povestea supravietuirii lui si a unor oameni pe care ii poarta in suflet.

Am ramas mut pentru o clipa. Ne-am privit in ochi si am putut citi in spatele unei lacrimi discrete o poveste impresionanta. L-am invitat la  o cafea pentru a depana amintiri.

Mi-a spus ca doreste ca acea poveste sa nu fie dezgropata si ca din 1944 nu a mai fost in Romania. Era fericit ca eram primul roman pe care il intalneste dupa mai bine de 50 de ani.

A bagat mana in buzunar si a scos o hartie. Nu era cea cu tableta de ciocolata din padure, ci o hartie de 100 de franci. Mi-a intins-o si m-a rugat sa o primesc pentru a plati vizita la muzeu. Si-a ascuns lacrima si a luat pozitia de drepti si a spus “Multumesc”.

Eram apasat de aceasta intalnire. Imi venea sa-i sar de gat, sa-l imbratisez si sa-mi spuna ca el este Michel, dar am inteles ca pentru el era mult mai bine ca intalnirea sa se incheie asa.

Mi-am continuat drumul fara a gasi curajul sa intorc privirea. Am facut vreo doua sute de pasi si m-am intors. Era acolo, urmarindu-ma din priviri. Am ridicat mana pentru a-l saluta. M-a mai privit cateva secunde, apoi a traversat strada si a disparut dupa primul colt.

Nicu Tataranu Bucuresti 2015