Am stat trei ani în vârful muntelui privind la libertatea pe care o descoperisem dincolo de capetele sforii ce ţinea biluţa prizonieră.
Totul era minunat, liniştea ce mă înconjura era uneori uşor agresată de un “furnicar” de la poalele muntelui, pe care cu atâta greutate reuşisem să-l escaladez.
Am dialogat cu sufletul meu în acest răstimp, dacă este drept că, poate într-un mod egoist, nu am privit spre cei ce aşteptau mesajele mele. Mesajele au ajuns la multi chiar dacă nu au fost puse pe hârtie.
Totuşi, o experienţă din acest rastimp, m-a determinat să revin şi să scriu.
Era o seară înstelată, plăcută, cu adieri inspirante cum poate doar unicitatea momentului în care mă aflam o putea genera. Lângă mine a apărut un personaj interesant, blând, cu o vârstă incertă, poate chiar tinzând către infinit. Această apariţie m-ar fi speriat cu ceva timp în urmă şi tocmai această linişte ce mă stăpânea, m-a mobilizat. Cine era şi ce dorea această Prezenţă?
M-a surprins vorbindu-mi despre povestea mea cu casuţa, sfoara şi bila, fără să i se mişte nici măcar un fir de păr, cu toate că vântul adia bine.
M-a întrebat ce fac acolo singur, dacă nu m-am plictisit şi dacă nu îmi este dor de viaţa de la poalele muntelui. I-am mulţumit pentru întrebare şi i-am răspuns că sunt echilibrat în orizontul meu de vedere.
“ – Dragul meu, am o ofertă specială, de nerefuzat, pentru tine. Cunosc un loc extraordinar în care grijile nu există, bucuria este la ea acasă, belşugul este veşnic, ce zici, ai vrea să cunoşti acest loc?”
M-am uitat cu atenţie la seriozitatea Prezenţei şi am înţeles că eram în faţa unei noi lecţii, evident şi a deciziei “DA sau NU”, doar trăim într-o lume recunoscut duală de cei mai mulţi, în care în fiecare clipă mintea ne pune la treabă în folosul ei (chiar dacă, teoretic ştim că nu este aşa).
“ – Bine, şi ce înseamnă acest pas pe care mi-l propui?”
“- Priveşte jos la furnicarul de oameni (îmi era clar că îmi cunoştea gândurile). Toţi asteaptă să obţină viza pentru a putea călători spre acel loc, îţi ofer şansa să faci această călătorie imediat, ştampila pentru viză este la mine în buzunar.”
M-am uitat încă o dată atent la Prezenţă, încercând să înţeleg lecţia care îmi era data.
“ – Bine, am încredere !… (totuşi cu o oarecare reţinere).”
Brusc m-am trezit în faţa unui vameş extrem de amabil şi surâzător, care mi-a cerut viza urându-mi bun venit şi spunând că nu voi regreta că am ales să vizitez acest loc. Am fost preluat de două tinere gazde, care mi-au prezentat acel loc care într-adevar părea rupt din vis. Prezenţa avusese dreptate. Eram cuprins de un sentiment de plăcere nemaîntâlnit.
Vizita a fost scurtă, dar cu o încărcătură emoţională mare.
Priveam din nou cerul înstelat din vârful muntelui, dar ciudat, frumuseţea spaţiului interstelar o percepeam acum neagră. Mintea derula imaginile extraordinare trăite, într-un ralanti obsesiv. Priveam furnicarul de la poalele muntelui care, la capăt se scurta dar coada se prelungea îngrozitor de repede.
După ceva timp, Prezenţa a revenit nu pentru a afla cum m-am simţit în acea vizită, ci pur şi simplu pentru a-mi propune experienţe şi mai negândite.
“- Este un moment special pe care nu ai voie să-l ratezi! Curând sunt alegeri şi ai fost ales pentru a candida acolo.”
“- Bine dar sunt sărac, nu am nimic, cum aş putea câştiga alegerile?”
“- Priveşte ce ţii în mână; casuţa reprezintă toată dăruirea ta, firul de sfoară este ţesut din aur pur nemaigăsit pe acest pământ, iar biluţa are înauntru un nestemat inegalabil. Acestea sunt preţul pe care trebuie să-l plăteşti pentru a reuşi. Totuşi, e bine să ştii că acest drum plin de glorie nu are decât un sens şi o viză. Viza spre libertate.”
În acel moment am trait cel mai “special“ moment din existenţa mea. O căldură nemaîntâlnită m-a făcut să accept instantaneu. M-am trezit din nou în acel loc minunat, doar că acum eram aşteptat şi aclamat de o mulţime de personaje triste, contorsionate, neîmpăcate, care aşteptau imposibilul. În faţa mea era deschisă o usă, o usă spre o limuzină neagră înconjurată de bodyguarzi îmbrăcaţi în negru, cu priviri acoperite de ochelari negri. Totul era cufundat într-o stare nefiresc de reala.
Atunci un glas neauzit care venea de undeva dintr-un adânc al fiinţei mele, la care nu reuşisem să ajung până atunci, m-a facut sa exclam;
“- Priveşte-te în oglindă: CINE EŞTI TU?”
Atunci am multumit Universului pentru că întelesesem lecţia. Am trântit uşa limuzinei (din afară) şi m-am trezit brusc, din nou, admirând stelele. Am privit la poalele muntelui şi am trăit cea mai fericită clipă din toata existenţa mea. Furnicarul care stătea la coada pentru Viza spre libertate, se transformase într-o mulţime de copii care plantau flori.
