Flowers in Chania

My friend, kai o anemos….

Traversam o stare de BINE! Am inchis ochii si mi-am amintit de o persoana draga care m-a calauzit in primii pasi spre constientizare.

Incercam sa vad cu ochii mintii, insotit de lumina interioara, frumusetea momentului. Ciudat insa, singura imagine care imi linistea mintea era cea a unor mici luminite ce se plimbau pe un fond foarte intunecat dar in acelasi timp extrem de luminos.

Am sorbit cu nesat gustul aromat al vantului ce imi insotea respiratia. Poate o clipa, poate un ceas poate cine stie cate vesnicii, am petrecut, cuprins de aceasta stare unica de armonie. Nu stiu daca era aevea sau doar rodul imaginatiei, dar incercand sa revin la realitate, din acea stare de cereasca beatitudine, cadrul ramanea acelasi. Oare ma decorporalizasem sau chiar accesasem o poarta de rai? Mi-am apasat cu unghia lobul urechii si am inteles ca „DA!” imaginea interioara era acum in jurul meu sau eu eram o scanteie in aceasta extraordinara creatie Dumnezeiasca.

Luminitele erau stele, milioane, miliarde. O nemarginire de liniste, care doar din cand in cand, era alintata de parfumul unui val ce se spargea de stancile de la poalele dealului, ma facea sa vibrez in armonie cu ea.

Stelele ma inconjurau dandu-mi senzatia ca plutesc printre galaxii. Doar maslinii care acopereau coasta dealului, dintre mine si mare, ma faceau sa inteleg ca sunt pe pamant.

Inspiram cu nesat, prin toti porii, aceasta clipa, incercand sa gasesc linia ce delimita cerul de mare, dar repede am inteles ca era doar un detaliu cautat de mintea mea, asa cum si eu sunt o farama neinsemnata raportat la univers.

Timpul parca mergea inainte si inapoi revelandu-si relativitatea sa si a mintii mele. Doar imortalitatea sufletului ma ajuta sa savurez clipa.

In acel loc nu puteai imbatrani. Totul era asa cum era, nici lumina nici lipsa ei, nici cer nici pamant, nici bine nici mai putin bine. Vantul mi-a rasfoit cateva fire de par apoi s-a dus sa sarute intinsul marii.

-Hai! e timpul sa mergem, l-am auzit pe prietenul meu. Maine avem de traversat Peloponezul.

M-am ridicat, l-am imbratisat multumindu-i ca m-a adus in acel loc in care prietenia, armonia, timpul raman vesnice.

*

Am pus o frunzulita, culeasa din dafinul adus de tatal meu in urma cu peste 50 de ani din Iugoslavia, alaturi de alte cateva plante aromate, in sticluta pregatita pentru voi, apoi am turnat uleiul licoros din masline,primit cu multa iubire de la un macelar dintr-o mica localitate, langa Mani, o asezare mirifica pe care am vizitat-o in acel sfarsit de saptamana petrecut cu prietenul meu in Peloponez.

Daca ne veti vizita, la magazinul Casa Retro din Intrarea Geneva 8 va voi oferi, in dar, o sticluta cu ulei din acel colt de rai.

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: